Secretele pădurilor seculare din vremea dacilor. Butoiul de lemn care nu a putrezit de 2000 ani VIDEO
0Oamenii de știință au descoperit indicii despre cum arătau pădurile care acopereau, în Antichitate, actualul teritoriu al României. De atunci, s-au păstrat câteva „vestigii” ale acestora – unelte și lemne de construcții, ca butoiul de stejar din Sarmizegetusa, pari de mină și o grindă din podul lui Traian.
O pădure de fagi seculari care înconjoară ruinele din Sarmizegetusa Regia (video) din Hunedoara poate inspira călătorii să își imagineze cum ar fi arătat pădurile din vremea dacilor: cu arbori ajunși la înălțimi de 30-40 de metri, cu trunchiuri puternice care le-ar fi dat localnicilor din capitala dacilor sentimentul siguranței și veșniciei.
Unii fagi din Sarmizegetusa Regia au peste un secol și impresionează prin statura lor. De-a lungul timpului mai mulți arbori s-au prăbușit, doborâți de furtuni sau chiar din senin, punând în pericol integritatea monumentelor și siguranța vizitatorilor.
La rădăcinile lor au fost descoperite uneori, adevărate comori arheologice, ca matrița de bronz din Sarmizegetusa Regia (video) sau tezaure de aur dacice.
În jurul rămășițelor orașului dacilor, pădurile din Munții Șureanu ocupă mii de hectare, iar în unele zone au peste un secol și sunt rar călcate de oameni.
Codrii au cuprins cea mai mare parte a ţinutului de la poalele Vârfului Godeanu, considerat muntele sfânt al dacilor, care se înalţă în Munţii Orăştiei, deasupra Sarmizegetusei Regia și au protejat ruinele mai multor așezări dacice.
Priveliștea lor pare să nu se fi schimbat prea mult de cea pe care o oferea ținutul cetăților dacice în Antichitate, epocă în care, potrivit unor oameni de știință, pădurile ocupau o suprafață de cel puțin două ori mai mare pe actualul teritoriu al României, față de cea din prezent.
Cum arătau pădurile din Dacia
Pădurile au jucat un rol vital pentru locuitorii antici ai actualului teritoriu al României. În Antichitate, acopereau aproape 70% din suprafața țării, față de circa 27,5%, cât este suprafața actuală a fondului forestier din România.
„Pădurea era mult mai întinsă decât astăzi, acoperind nu numai munții, dar și o mare parte a câmpiei. Transilvania, al cărei nume însuși implică existența pădurilor mari ce o despărțeau de vasta câmpie a Dunării și a Tisei, Moldova, unde codrii uriași acopereau dealurile, coborând până la vărsarea Siretului și Prutului, Muntenia sau Țara Românească, unde, cu excepția Bărăganului și a stepei Burnazului puteai să mergi de la munte până la Dunăre numai prin codrii, erau țări de pădure, cu codrii uriași. Oamenii erau puțini, iar pădurea imensă”, arăta istoricul Constantin Giurescu, în volumul „Istoria pădurii românești”.
Unii oameni de știință arătau că dacii nu au exploatat pădurile intens, iar regenerarea lor se făcea natural, în aceleași specii. Romanii ar fi profitat primii, la scară industrială, de valoarea pădurilor din Dacia.
„Prima exploatare de pădure a fost făcută, după toate probabilităţile, de către administraţia romană, în urma războiului pustiitor dintre anii 101—106. Pădurea care acoperea teritoriul Daciei la începutul secolului al II-lea era alcătuită aproape exclusiv din specii tari, specifice solurilor de calcare și gresii, cum și unei clime mai calde și mai umede decît aceea de astăzi. Predominau atunci tisa, pinul, castanul, stejarul şi frasinul. Creşterile erau foarte viguroase, arborii atingând dimensiuni impresionante şi longevităţi neobişnuite în zilele noastre”, arăta inginerul Ion Florescu.
Pădurile, vitale în războaiele daco-romane
Pădurile la asigurau dacilor adăpost și hrană, arată istoricii, iar în timpul războaielor daco-romane au avut un rol esențial în sistemul de apărare al dacilor.
Pornind de pe țărmul Dunării spre Sarmizegetusa Regia (video), romanii aveau de străbătut aproape numai ținuturi accidentate, acoperite de păduri, pe care dacii le-au folosit în favoarea lor.
Unele scene de pe Columna lui Traian - monumentul triumfal ridicat la Roma, după războaiele daco-romane, arată eforturile pe care armatele romane le fac pentru a deschide drumuri prin pădurile Daciei.
Alte scene înfățișate pe Columna lui Traian îi arată pe daci luptând cu romanii la marginea unor păduri sau ieșind de la adăpostul acestora pentru a-și ataca, prin surprindere, dușmanii.
Pentru a ajunge la Sarmizegetusa Regia, armatele romane au trecut pe văile râurilor care străbat Munții Banatului, de la Dunăre spre Carpați, printr-o întindere aproape nesfârșită de păduri. Unele locuri, ca Porțile de Fier ale Transilvaniei (video), au fost folosite de daci pentru organizarea unor ambuscade.
„Porţiunea dintre Cerna și Jiu este dispusă în amfiteatru, plecând de la munţi de aproape 2.000 de metri altitudine şi coborând treptat pînă în câmpia Dunării. Peste 80 la sută din această suprafaţă a fost acoperită cu păduri. Mulţimea şi desimea pădurilor este confirmată de numeroase mărturii ale timpului. Se cunoaşte cazul generalului roman Caius Scribone Curio din anul 74 î.e.n., care după ce bătuse pe dardani, n-a cutezat să atace pe daci, pentru că l-a înspăimîntat întunecimea codrilor (Dacio tenus veniit, sed tenebras saltum expavit). Se mai cunoaşte atacul descris de Tacitus, pe la anul 86 al e.n., când generalul Fuscus al împăratului Domiţian a fost prins într-un defileu şi ucis cu întreaga lui armată”, arăta inginerul Ion Florescu, într-un studiu publicat în „Revista Pădurilor” (1958).
Pădurea i-a salvat pe daci de la dezastru
Regele dac Decebal ar fi folosit pădurea și pentru a-i induce în eroare pe romani.
„Decebal, foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştia să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere”, informa istoricul latin Dio Cassius, în secolele II-III.
Una dintre cele mai cunoscute anecdote despre daci arăta modul în care Decebal i-ar fi descurajat pe romani să înainteze spre Sarmizegetusa Regia, după ce i-ar fi înfrânt pe daci la Tapae. Și atunci, pădurea a fost folosită în ajutorul dacilor.
„Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor, la o oarecare înălţime, şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat”, scria autorul latin Dio Cassius, în Istorii, volumele în care a descris războaiele daco-romane.
Regele dac Decebal și-a găsit, însă, sfârșitul dramatic, la umbra unor fagi uriași, reprezentați pe Columna lui Traian.
Lemnele din vremea dacilor, păstrate
Câteva rămășițe ale lemnului folosit în construcțiile antice s-au păstrat până în secolul al XX-lea, iar oamenii de știință au găsit în ele indicii cu privire la rezistența lor.
O grindă de stejar s-a păstrat din podul antic de la Drobeta Turnu Severin, ridicat din ordinul împăratului Traian, în vremea războaielor daco-romane. La construcţia podului peste Dunăre au lucrat numeroşi meşteri aduşi din Imperiul Roman, sub comanda arhitectului Apolodor din Damasc. Potrivit istoricilor români, construcţia podului a fost realizată între anii 103 şi 105, iar lungimea sa a depăşit un kilometru. Podul de la Drobeta, nume care ar însemna „despicătură”, a fost înfăţişat pe Columna lui Traian, fiind folosit de împărat pentru a trece în Dacia.
Alături de grinda din pod, alți pari de mină, din stejar și frasin, folosiți în antichitate, au fost descoperiți aproape carbonizaţi într-o galerie de mină de la Băroaia (Baia de Aramă), desecată în jurul anului 1900.
„Desecarea galeriei care ducea la minereul de aramă, făcută de către o societate franceză, care apoi a abandonat exploatarea, a scos la iveală un fapt deosebit de important. Pe unul din parii de tisă de la intrarea în galerie, s-au găsit crestate nume, probabil din colegiul arămurilor ca: Bedar, Nando, Epicod, Aureliu, Casio, cu o caligrafie primitivă, dar frumos împodobite cu ghirlande de stejar, purtând data de 20 mai şi amintind că sunt 30 de ani de la venirea Romanilor. În fruntea listei se menţiona un procurator roman, dar numele lui era complet ros. Deci, exista un procurator roman care conducea exploatările locale”, arăta inginerul.
Examinarea grinzii și a parilor de mină a arătat trăinicia, dimensiunile şi creşterile tisei, stejarului, pinului şi ale frasinului, considerate neobişnuite pentru vremurile de astăzi.
„Parii de tisă indicau provenienţa dintr-un arbore falnic, iar nu din tufa pipernicită a zilelor noastre. Trăinicia lemnului de tisă era bine cunoscută încă de pe atunci. Localnicii îl numesc şi azi „lemnul care nu putrezeşte niciodată“, de aceea a şi fost folosit ca par de mină numai în locurile expuse putrezirii. Această însuşire a lemnului se datora prezenţei în el a unei substanţe toxice pentru ciupercile care descompun lemnul”, scria autorul studiului.
Pădurile de tisă, pin și stejar ar fi fost exploatate intens de romani, iar în locul lor, cu timpul au apărut specii secundare ca fagul și bradul.
„Arborele tisa, care prin minunata lui elasticitate permitea să se confecţioneze din el temutele arcuri de luptă ale dacilor sau săgeţile cu vârfurile înmuiate în otrava viperelor, cum şi arcurile urmaşilor lor românia dispărut astăzi aproape în întregime”. arăta inginerul Ion Florescu, în Revista Pădurilor (1958).
Butoiul din Sarmizegetusa Regia
Rămășițe ale construcțiilor antice de lemn au fost descoperite și la Sarmizegetusa Regia.
În anii ’50, arheologii au identificat un sistem ingenios de captare, decantare și distribuire a apei pe terasele din capitala dacilor.
Mai multe conducte ceramice, căptușite cu lut și protejate de jgheaburi din lemn de brad erau legate de un butoi uriaș de lemn din molid, care s-a păstrat timp de aproape două milenii și care ar fi fost folosit la captarea apei provenită de la izvoarele din împrejurimi.
„La Grădiștea Muncelului, în anul 1950, pe una dintre terasele situate la vest de incinta fortificată, la locul numit astăzi Tău, s-a descoperit instalația unei captări și filtrări a apei de izvor. Captarea apei se făcea cu ajutorul unui vas de lemn – un butoi enorm – păstrat în întregime. În acest butoi intră două conducte, făcute din țevi de lut ars, ce aduc apa de la două izvoare situate în imediata apropiere – unul spre nord și al doilea spre est de Tău”, informa istoricul Ion Horaţiu Crişan (1928 - 1994), care a cercetat timp de peste patru decenii vestigiile dacice.
Butoiul decantor avea o capacitate maximă de aproximativ 3.000 de litri, iar în partea sa inferioară era fixat un tub de plumb, prevăzut cu o sită de metal, de la care pornea o altă conductă realizată din tuburi ceramice, fixate etanș unul în altul, protejate de jgheaburi din lemn, acoperite și ele cu capace de lemn.
Cu
două milenii în urmă, arată oamenii de
știință, o vegetaţie forestieră luxuriantă acoperea peste 80% din
suprafaţa regiunii din sud-vestul României, de la Dunăre la Carpați, devenită provincie romană, în urma războaielor de la începutul secolului al doilea. Clima era mai caldă și mai umedă, potrivit istoricilor.
„Această
vegetaţie a degenerat către zilele noastre sau chiar a dispărut. Cauza nu
trebuie căutată în vreun cataclism natural, ci numai în exploatări
devastatoare”, arăta cercetătorul Ion Florescu.
Se încarcă comentariile...
